Olga Ștefan Charles Dickens

Cu o forță surprinzătoare și, totodată, cu un soi de ironie jucată, volumul Olgăi Ștefan se întoarce împotriva poeziei confesive de azi, punând în pagină – încă din contra-invocația ce domină prologul întâiului poem – o satiră cu structură narativă. Motiv pentru care meditațiile sale nu ocolesc temele majore ale discursului liric. Ba dimpotrivă, aș zice că nu doar prin parcurgerea deziluziilor melodioase, ci și prin opulența lexicală, ele constituie tocmai fundamentul unei lungi revelații tenebroase care practică infatuarea doar pentru a demasca elucubrațiile alegerilor noastre cotidiene. Mereu conștientă de promisiunea ruinelor, Olga Ștefan proiectează, cu impresionantă luciditate, arhitectura celor mai teribile obsesii existențiale, astfel că, între domesticirea decepției și sălbăticirea ființelor de porțelan, poeta scoate la iveală proaspete nuanțe ale angoasei pe măsură ce-și dezlănțuie „mahalaua interioară”. Odă penitenței, cartea asamblează basoreliefuri glaciale, la fel cum statuarea vocilor transformă detaliile peisajelor înconjurătoare în etapele unui destin personal. Necrosimbolism, ecologizarea memoriei și a dezastrelor scripturale compune – urmârind arabescul ritmurilor corporale – un superb nimb al solitudinii crepusculare. (Alex Ciorogar)