Cristina Ispas – 40. să înceapă jocurile

Cum condiţia postconceptuală scoate din joc categoria de timp (fiind transcategorială), cele două direcţii ale prezentului, trecut şi viitor, se vor prăbuşi într-un pliu în care amintirea devine un rest, marcă-amintire a timpului însuşi. Acesta este singurul sens pe care văd, dincolo de… dar poate şi în continuare cu Felix Bernstein, că îl poate lua momentan în literatură această condiţie. Iar cartea Cristinei Ispas aparţine perfect acestui moment. Acolo, în pliu, madlena îşi reia funcţia doar pentru a lăsa timpul să performeze: „iar eu îmi amintesc că eram cu o prietenă / când s-a întâmplat, / deşi, în realitate, ştiu că eram la Corabia, / ghemuită sub o pătură la televizor, / pentru că maică-mea spăla geanurile / şi înăuntru se făcuse frig.” Hibrid. Asta este cartea însăşi, pliul. „Îmi imaginez trecutul şi viitorul amestecate, / ca un prezent continuu, cu plaje pustii şi murdare”. Din afară nu mai vine decât o instanţă auctorială care mai încearcă încă să ordoneze acest spectacol al nostalgiilor. Prezenţa celor patru capitole: Power, Life, Scenarii, Natura, reprezintă tocmai o astfel de încercare, iar auctorul este doar dorinţa liberă care străbate pliul şi pe care absenţa timpului îl face fără sens în afară, pe coperta cărţii. El este doar în interstiţiu. (Iulia Militaru)