Topitx sunt după acest volum. Textul ne relevă mecanismele scrierii, dar nu într-o infatuare clasică a sinelui poet care, dezvăluind (criptic) „tainele scrierii sale”, se individualizează într-un mod de a fi superior în raport cu alteritatea, ci într-o continuă problematizare a textului și a rolului său în relațiile de putere actuale din care doar asumarea „penibilului” și a „pateticului” ne mai poate „salva”. Mi-a plăcut enorm și chiar mă bucur că duce mai departe demersul început în stilizări.ap de chestionare a propriului corp liric. Aberații, precum autonomia artei sau separarea acesteia de artistx, nu-și au locul aici. Iubesc! (vic)

madam sandu asamblează o colecție de însemnări dintr-o sufocantă periferie cosmopolită, la fel de revigorantă pentru simțuri, cum este și (aproape) fără precedent în literatura autohtonă – în termeni de studiu introspectiv asupra identității queer – și cum se intersectează această identitate cu aceea a genului (sau a tuturor genurilor, sau a lipsei acestuia în totalitate), într-un mod splendid de efervescent. Tristețea, ca și-n viață, este un motiv recurent care îmbină textul, menit să fie reprezentativ pentru scris ca necesitate, iar necesitatea dă naștere speranței. O feerie supremă a tuturor corpurilor mistice ce pur și simplu nu se lasă categorisite, iar etica muncii și a mediului care ne formează este riguros evaluată. Plin de umor, tandrețe radicală și revoltă, acesta este un caleidoscop cronologic iridescent, un catalog de cugetări filosofice meșteșugite atent și așternute pe hârtie într-un stil care te lasă fără suflu și te îndeamnă să contempli cine ai fost, cine ești și cum dorești să-ți trăiești tot restul vieții. (Ada Eliane)

O sclipitoare țesătură a viului ni se oferă  în acest volum, în care distrugerea și extincțiile sunt puse față în față cu un orizont blând, radiind speranță: cel al trăirii împreună și al grijii față de toate legăturile ce ne susțin. Scriind despre posibilitatea unei existențe în care cu toatele, animale umane și non-umane, să avem parte de lumină, căldură și adăpost, Maria Martelli scrie, în același timp, despre exploatare, locuire, despre muncă și despre șanse, deschizând, astfel, perimetrul în care norocul e chestionat. Învăluită în manșonul intimității, această poezie propune o pledoarie solidă pentru regândirea lumii, în era capitalocenului,  și o interogație esențială: „Cum am putea trăi cu toții mai bine?“. (Alina Purcaru)

Poezia Mariei Martelli este de pământ, de cireși, de dürüm kebab din seitan, de răsaduri, ploi și caniculă, de sfârșitul lumii cum am știut până acum, de începutul lumii cum o visăm împreună, ființe umane și non-umane. Volumul deconstruiește și critică ideea liberală și capitalistă a norocului ca fiind o condiție individuală și individualistă, și o redefinește într-un context comunitar radical antispeciist și feminist. A te simți norocoasă este ceva ce poate fi multiplicat în lume prin grijă și iubire pentru toate ființele din jur. Versurile Mariei jelesc distrugerea așa zisei naturii, uciderea animalelor non-umane și orice fel de injustiție. În același timp, sentimentul cel mai evidențiat din această carte dragă este recunoașterea pentru existența lumii, pentru anotimpuri, pentru căldura soarelui, pentru pământ care ne hrănește, pentru albinuțe, dovleac, fasole, porumb, și nu în ultimul rând pentru relațiile noastre hrănitoare. În volum relațiile între oameni și așa numitele animale de companie ajung în prim plan și consider că este primul volum de poezie de genul în literatura autohtonă. (Nóra Ugron)

O carte de descântece care dizolvă lin și blând separarea – falsă, distructivă – dintre ce e uman și non-uman, dintre rațiune și simțire, dintre gândire și iubire. Un devotament al prezenței și al atenției spre tot ce respiră și se ridică spre soare. Cuvinte hrănitoare, senine și limpezi, de citit-recitit, fac legăturile aparent invizibile dintre toate lucrurile să strălucească, și conștiința interdependenței – să crească. O rugăciune pentru o spiritualitate non-duală, care le vede și le plânge pe cele pierdute, excluse, sfârșite sau arse (din vina antropocenului capitalist) și, totodată, creează spațiu revendicator pentru plăcere, joacă, poftă, hârjoneală, spațiu pentru (doar) a fi, împreună: un spațiu de speranță radicală. Citește-o, te vei simți o ființă norocoasă. (Carolina Vozian)

Cu multă grijă și grație croșetează Ada Eliane un ecosistem al sensibilului, care pulsează prin instantanee solare și delicate ale întâlnirilor cu lumea, introspecției, nostalgiei și visării. Aici, ritualurile zilnice de împăcare cu sine coexistă cu materializarea utopică a unui prezent-viitor queer, cu revolta în fața binarității și conservatorismului, și devotamentul feroce pentru familia aleasă. Un volum plin de zvâc, splendoare și alinare; un volum al frumuseții și solitudinii, al rebeliunii și iubirii; un volum hrănitor ca un dar; un volum-îmbrățișare. (Carolina Vozian)

În acest volum, Grigore Șoitu ne dă mai mult decât poezie. Ne face părtașx la o conversație intimă despre iubire, acceptare și învățare, ne face martorx la nașterea unei lumi: o lume ascunsă la vedere, așa cum cele mai luminoase dorințe cresc în ciuda oricăror limite, așa cum un copil își afirmă propriul gen în ciuda privirilor deformate ale societății patriarhale, iar părintele ascultă și ia notițe. Ce ni se arată e un univers al metamorfozelor care îi cuprind pe amândoi, o lume aspră, dar care crește, plină de sens, în lumină – un spațiu fizic, mental și emoțional de unde înțelegerea curge și schimbă tot ce știam. Citind scrisoarea aceasta intensă și plină de emoție a unui părinte care învață regulile revoluției de la propriul copil, ni se transferă și nouă, în flux, trăirile transformatoare: deruta, teama, inadecvarea, dar și înțelegerea, iubirea și mereu grija. Dar, în același timp, se deschide și pentru noi, cititorx, o cunoaștere esențială despre capacitatea poeziei: aceea de a afirma, chiar de a striga după lumea cea nouă pe care teama și rușinea au încercat mereu să ne-o ascundă. (Alina PURCARU)

Stilizări, ap. construiește o critică radicală asupra literaturii & societății, o călătorie demistificatoare de pe „meterezele marginii,” înlănțuind scene de interior, intime ori claustrate, erotice & queer, bulversante & vulnerabile. Chestionând internalizarea heteronormativității, ‒ „sunt heteronormativ când traumele mele/ își găsesc răspuns în mama/ mama mea singură”‒, Alexandru Adam răspunde supremației istoriei literare prin anticânturi despre misoginie, antisemitism, spațiu liminal, responsabilitate și etic, transgresând în accente eseistice și grave spre o critică a „textului de artă.” Un volum captivant & riscant, incomod & orchestral, o simfonie queer-politică străbătută de plăcere, neliniște, furie & iubire, o artă poetică de la care nu ai cum să întorci privirea. (Medeea IANCU)

Un ritual-exercițiu de analiză a memoriei și privilegiului, stilizări ap vine ca un fel de joc teoretic. Cu multă sinceritate și cu drag de artificial-mioritic se vorbește despre spațiul interior și exterior – corpul și apartamentul, autogara, cada –, toate spații liminale. Este despre queerness și despre cum e să fii homo, mai apoi „curge” spre „o schiță a unui proiect care nu poate fi decât unul de grup”. Dincolo de personal (care este oricum politic), stilizări ap ne vorbește despre importanța autoanalizei privilegiului, pentru a înțelege mai bine mecanismele prin care oprimăm și suntem oprimați. Se încheie cu trei eseuri-poem: despre cum nu există delimitare între text și autor, despre de ce textul de arta marginal este perceput ca agresiv și despre limbaj ca metodă și soluți. Mie mi-a plăcut mult. (Tudor Pop)

Iată o carte caleidoscopică unde desFacerea lumii începe în intimitatea queer din bucătăria unui apartament est-european. Aici arhanghelii canoanelor bisericești și literare trec prin ritualuri de desacralizare, iar iubirea queer nu mai e izolată aseptic în numele respectabilității și al apartenenței la normă. Sexul, tandrețea, vulnerabilitatea, îngerii cu fețe de emoticoane, cultura pop și prezența sufocantă a Familiei din spatele pereților coexistă într-un continuum fluid, un (ne)spațiu deschis din marginalitate spre afară. Aceste întâlniri surprinzătoare din zone liminale devin locuri ale cunoașterii, cu puterea de a desprinde trupul queer al unei întregi generații de rușinea primordială a păcatului. Cartea/corpul marginal de aici străpunge cu precizie ochiul calm al cititorului literaturii de la centru, pentru că totul de la început este politic. (Carolina Vozian)